one shot_Isolation

Lorgeanish. Performance-ul trece, obiectele rămân

Pe 18 decembrie 2008, începând cu ora 19.40, în faţa unui bloc din apropierea parcului Cişmigiu începe să se strângă un grup de oameni. Pe măsură ce adunarea creşte, devine destul de clar că, deşi marea majoritate nu se cunosc între ei, se află acolo din acelaşi motiv. La ora 19.50, la intrarea blocului apare o persoană care, în schimbul obiectelor aduse de fiecare, îi ştampilează pe mână, le oferă o chitanţă, după care le dă indicaţiile de care au nevoie pentru a ajunge în locul unde au fost invitaţi. La finalul reprezentației amfitrionul deschide geanta în care se află obiectele, le scoate pe rând, comentându-le şi rugându-i pe cei care le-au adus să le spună istoriile. E o situaţie oarecum neaşteptată pentru audienţă, însă puțini dintre cei prezenți se sfiesc să vorbească. Tema aleasă pentru obiecte (singurătatea) transformă această parte a spectacolului într-un fel de terapie publică.

Textul de mai sus reprezintă modelul unui performance la lorgean theatre în care, după cum se observă, obiectele ocupă un loc semnificativ. De la prima reprezentaţie, acestea au devenit parte esenţială a spectacolului, aducerea lor de către spectatori pe post de bilet fiind o constantă a tuturor reprezentaţiilor. Eseu despre dar, cartea lui Marcel Mauss despre importanța reciprocității darurilor a fost principala influență pentru crearea formatului. Nu-mi doream ca publicul să plătească cu bani, ci să ofere ceva în schimb, ceva la fel de personal ca performance-ul la care asistau și pe care îl vedeam ca pe un dar din partea artistului (și al gazdei). Obiectele au fost atât de importante la lorgean theatre încât la un moment dat am fost tentat să numesc ceea ce se întâmpla în garsoniera din Șipotul Fântânilor ca fiind teatrul obiectelor. De altfel, în ciuda numelui, lorgean theatre nu a fost un spațiu dedicat activităților dramatice, ci a celor performative. Dacă aș folosi termenul de teatru, ar fi mai degrabă sensul de teatru de operațiuni emoționale și sociale.

Vintilă Mihăilescu obișnuia să spună că pe Sisif că nu ți-l poți imagina decât alături de bolovan, că bolovanul îl face pe Sisif. Ceea ce făcea ca lorgean theatre să fie lorgean theatre nu era doar faptul că se întâmpla într-un apartament, ci și faptul că spectatorii aduceau obiecte generatoare de povești și de integrare. Mi-ar plăcea ca într-o situație nu neapărat artistică în care vizitatorii sunt invitați să aducă un obiect în loc de bani, un troc pe scurt, să se spună ”ah, so lorgeanish”.

De-a lungul timpului, casa mi s-a umplut de obiecte, devenind parte din decorul interior. Același lucru s-a întâmplat și cu poveștile lor. La Home Alone s-au adus obiecte care să reprezinte singurătatea, pentru Gărgaland – lucruri pe care le-ar fi pus pe tăviţă unui copil la tăierea moţului, pentru Ecaterina Hîţu – obiecte pe care le-ai duce dacă ţi-ai vizita o verişoară, iar la Autorii ar dori să veniţi la spectacolul lor  – obiecte care să sugereze conectarea tehnologică: cabluri, obiecte de băgat în priză, mufe, la Omul Pubelă – o carte necitită și pe care nu o vei citi vreodată, la Lulu’s Room – recipiente de sticlă pe care le-am umplut cu apă din scara blocului și pe care spectatorii s-au străduit să nu le verse până la etajul 9. Când lorgean theatre s-a metamorfozat în HomeFest, obiectele au devenit cărți, pentru că ar fi fost dificil să cerem spectatorilor să aducă de fiecare dată un alt obiect legat de tema spectacolului.

După ultima reprezentaţie Home Alone, a şaptea, am organizat o primă expoziţie, Singuri Acasă, ce conținea aproximativ șaptezeci dintre obiectele aduse de audienţă. Curator a fost artistul Mircea Nicolae, care fusese întâi spectator, apoi performer la lorgean theatre. Când obiectele au părăsit casa m-am simţit uşurat, ca şi cum aş fi lăsat jos o valiză cărată multă vreme. La vernisaj n-am fost prezent, stând ascuns în garsonieră, în timp ce o prietenă îmi relata la telefon ce se întâmplă. Obiectele au ajuns expuse în vitrina Institutului Cultural din Veneția și pot fi văzute în format digital aici https://schloss-post.com/objects-of-solitude/.

 După cum scria Mircea Nicolae în textul de prezentare (statement) al expoziţiei Singuri acasă, “Piesa de teatru începe atunci cand te suna cineva“. Invitaţiile erau făcute, de obicei, cu 3-4 zile înainte. După ce tema era comunicată, spectatorul, aflat încă într-un grad potenţial de participare, îşi rezolva tema pentru acasă, pregătindu-se pentru reprezentaţia propriu-zisă, chiar dacă nu ştia că tocmai obiectul ales îi va oferi posibilitatea de a deveni un spectator activ(at). Au fost şi situaţii în care spectatori au venit cu mai multe obiecte, scoţându-l la iveală pe unul sau pe altul în funcţie de inspiraţie sau de circumstanţe. Ieşirea din starea de spectator pasiv, trecerea printr-o experienţă publică, alături de ceilalţi participanţi, străini până în acel moment, se datorează minunatului obiect, intermediarul între artist, gazdă și audiență.

Cea de-a doua expoziție a fost concretizarea unei colaborări cu British Council. Aceștia au finanțat prezentarea unui spectacol-lectură și a unei piese de teatru radiofonic scrisă de un dramaturg englez în care personajul principal era român. Spectatorii au adus obiecte legate de Marea Britanie care au fost fotografiate de Irina Stelea și expuse la librăria engleză Anthony Frost.

Cea de-a treia face parte dintr-un proiect mai mare, lorgennale, varianta internațională a HomeFest-ului și nu s-a întâmplat încă. La evenimentele artistice din diferite orașe europene, spectatorii aduc obiecte care simbolizează pentru ei acasă. Când lorgennale se va fi desfășurat în cel puțin cinci orașe (ținta ar fi 10), expoziția va deveni relevantă prin compararea modului în care locuitorii își reprezintă sentimentul de acasă prin obiecte.

Cea de-a patra este cea pe care o puteți vedea acum și marchează digitalizarea biletului lorgean theatre/HomeFest. După cum spunea antropologul Arjun Appadurai: ”tranzacțiile care operează cu lucrurile sunt investite cu proprietățile lor sociale.” Faptul că am ales această modalitate de implicare a spectatorilor la un festival definit printre altele de apropiere fizică, e reprezentativ pentru felul în care s-a relaționat în martie-mai 2020. Mauss spunea că obiectele sunt însuflețite, există o mână care însuflețea darurile. Chiar și alcătuite din pixeli, obiectele din expoziție au suflet. A oferi ceva cuiva, fie și pe mail, înseamnă a oferi ceva din tine însuți.

Jean-Lorin Sterian

”one shot_Isolation”

Expoziția marchează un an de la starea de urgență din martie-mai 2020. one shot_Isolation nu apare ca o expoziție de artă, însă nu poate fi privită nici ca un rezultat al unui experiment antropologic. Conceptul și inițiativele de organizare se regăsesc la intersecția dintre cele două discipline, fără ca acestea să debuteze dintr-o intenție clară, formală.

 Anul trecut ar fi trebuit să organizăm HomeFest, festivalul bucureștean de arte performative, însă apariția coronavirusului și impunerea carantinei ne-a obligat să amânăm pe termen nelimitat festivalul. Întrucât în timpul carantinei artiștii din toată lumea au început să performeze din spațiul domestic, am decis că ediția din 2020 va fi una specială, adaptată situației. Astfel, festivalul  Homefest s-a desfășurat exclusiv online. Pe post de bilet de intrare spectatorii au trimis fotografia unui obiect reprezentativ pentru ei în perioada carantinei. 

Așa se face că la finalul festivalului am reușit să strângem mai bine de 70 de fotografii, însoțite de un scurt text produs de publicul-autor, reprezentând mărturii individuale ce însumează noile practici și obiceiuri formate în timpul izolării fizice ce au schimbat rutina multora dintre noi. Toate aceste noi deprinderi au creat tipare comportamentale și mecanisme de reziliență, ele fiind esențializate mai mult sau mai puțin în imaginile expuse.

Prin aceste fotografii publicul HomeFest 2020 devine autor colectiv al expoziției. Însăși expoziția nu are nevoie de un mediator, un așa numit gatekeeper pentru a crea și păstra un context, întocmai datorită componentei auto-explicative. În expoziția virtuală fotografiile nu sunt plasate printr-un filtru ce ar putea crea diferite ierarhii valorice între ele. Criteriul de selecție ale produselor finale ce fac obiectul expoziției a constat în două etape: etapa de primire a fotografiei și cea de confirmare pentru publicarea imaginilor, evitând astfel orice altă normă de clasificare.

Ne-am propus ca acest spațiu ambiguu între realitatea virtuală publică și cea fizică privată să îndepărteze atenția de la structura normativă sau convențiile instituționale și să ofere o deschidere către o nouă locație, tocmai pentru a da posibilitatea unor speculații individuale pe baza experienței rezultate din suprapunerea realităților: cea a vizitatorului și cea a fotografiilor-obiect. 

Prin solicitarea acestor imagini am făcut apel la starea de volatilitate între permanent și temporar ce are la bază experiența individuală trăită în perioada stării de urgență, susținută de un sentiment centripetal care părea să atragă o direcție fixă, unică.

Fiecare imagine prezintă o mărturie vizuală, un soi de bornă ce localizează realitatea domestică căreia i-a fost adăugată un nou sens, o nouă întrebuințare față de cea uzuală. 

Vă invităm să parcurgeți întreaga expoziție unde este permisă baletarea între fire ale realității create de același context: izolarea colectivă.

Luoana Breha-Vizireanu

Create your website with WordPress.com
Get started